eugen țurcanu

Personaj central al „demascărilor“, Eugen Ţurcanu a fost cunoscut de către marea majoritate a celor închişi în Piteşti, unde avea puteri discreţionare: „de el se temea mai mult personalul care lucra pe secţie decât de director [...] întrucât acesta dădea informaţii administraţiei şi despre personalul administrativ, lucru cunoscut în penitenciar“. Din cauza activităţii reduse ca legionar, nu era foarte cunoscut din punct de vedere uman. Unul din colegii de la Facultatea de Drept din Iaşi l-a descris ca fiind „înzestrat cu o voinţă şi cu o inteligenţă remarcabile, dar lipsit total de scrupule şi stăpânit de o grandomanie fără de margini: era în stare să se folosească de orice mijloace pentru a-şi atinge scopul.Când era vorba de interesele lui, nu cunoştea nici simţul echităţii şi nici mila“.

Deşi a încercat să mistifice realitatea despre familie şi locul de naştere, ştim astăzi că a văzut lumina zilei în Dârmoxa (astăzi în Broşteni, judeţul Suceava) pe 8 iulie 1925, fiind cel mai mare dintre şapte fraţi. În 1937s-a înscris la Liceul „Dragoş Vodă“ din Câmpulung Moldovenesc. Apropierea de Frăţiile de Cruce s-a produs în clasa a IV-a de liceu (echivalentul clasei a VIII-a din zilele noastre) nu atât datorită afinităţii pentru concepţia legionară, cât legăturilor prieteneşti şi probabil oportunismului.

Activitatea din această perioadă s-a rezumat la participarea la şedinţe şi colectarea unor sume de bani, ea fiind tulburată de izbucnirea rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941. Liderul grupului său, Dumitru Solcan, i-a sculat din somn în noaptea de 21 şi i-a dus la Prefectură, unde le-a cerut să reziste până la unul. A doua zi dimineaţa s-au încolonat şi au intonat cântece legionare în ritm de marş, după care Ţurcanu a primit un pistol şi misiunea de a escorta doi elevi la liceu. Mai mult decât atât, pe 23 ianuarie toţi membrii grupului au primit câte un pistol şi cinci cartuşe în vederea atacării poziţiei armatei, dar în cele din urmă s-a renunţat la idee. După înăbuşirea rebeliunii, s-a reîntors la şcoală, unde a fost anchetat de un maior, însă în afară ameninţării cu bătaia nu a păţit nimic, nefiind nici măcar inculpat în procesul care a urmat. Incidentele nu l-au făcut să renunţe la orientare, dar întrucât activitatea legionară devenise interzisă nu s-a remarcat prin nimic deosebit. În vara lui 1942 Ţurcanu a depus jurământul de frate de cruce, dar se pare că nu era obişnuit să ţină post, fiindcă la un moment dat a căzut la pământ, leşinat. Primele semne ale rupturii sale de Mişcarea Legionară au început să se întrezărească odată cu acest moment.

Anul şcolar 1943/1944 i-a adus primele nemulţumiri majore faţă de noul şef de grup din liceu, fiindcă le pretindea „activitate intensă, şedinţe peste şedinţe, lucru cu care eu nu eram de acord“. La începutul lui 1945 s-a înscris în UTC, moment din care colegii au început să-l evite. Spre finalul liceului a trăit o poveste de iubire cu Oltea Saghin, fiica unui comandant legionar din Câmpulung, care ulterior a fost obligată să renunţe la şcoală pentru a naşte o fetiţă, Elena, botezată astfel după mama lui Eugen.

Ţurcanu s-a înscris la Facultatea de Drept din Iaşi în 1945 unde a fost invitat la două şedinţe ale grupului legionar de la Drept, la care a participat probabil din prietenie pentru Dumitru Solcan şi Ştefan Andronic. Ţurcanu speculează că a fost chemat la şedinţe din cauza înrudirii cu Lazăr Saghin, pentru că altminteri toată lumea ştia că era înscris atât în UTC, cât şi în Tineretul Progresist, o altă organizaţie comunistă pentru tineret.

Ruperea de sub „influenţa legionar reacţionară a familiei soţiei“ i-a fost facilitată de cunoaşterea unor studenţi comunişti şi de acumularea primelor cunoştinţe ideologice, şi nu a fost conjuncturală: în mai 1947 s-a înscris în PCR, iar mai târziu a fost înscris la o şcoală diplomatică a Comitetului Central al PCR. Toate acestea n-au contat în ochii comuniştilor faţă de participarea la şedinţele legionare şi Eugen Ţurcanu a fost arestat la 25 iunie 1948, în urma declaraţiilor date în anchetă de către unul din legionarii arestaţi în săptămânile precedente.

Trimis la Penitenciarul de la Suceava pe 3 iulie, în anchetă accentul a căzut pe activitatea FDC Câmpulung. La plimbarea în curte, Ţurcanu a aflat de la colegii de lot arestaţi mai devreme că lucrurile sunt cunoscute deja şi nu are sens să le ascundă. Dar arestarea a lăsat urme adânci şi l-a determinat să propună comisarului Ciupagea o acţiune de reeducare a deţinuţilor politici.

Desfăşurarea evenimentelor ne indică faptul că regimul a început să se folosească de el cel puţin din luna noiembrie, când Ţurcanu a fost numit planton pe etajul I şi îşi punea deja bazele unei reţele informative. La camera 15 din Suceava era închis alături de ceilalţi membri ai grupului „Bogdanovici Alexandru şi alţii“. Iniţial el s-a subordonat lui Bogdanovici pentru că acesta avea avantajul experienţei, începându-şi agitaţia ideologică din noiembrie 1948, dar în scurtă vreme Ţurcanu a realizat că trebuie să facă mult mai multe decât acesta. Este motivul pentru care a înfiinţat Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste şi i-a imprimat o formă de organizare tipic comunistă, cu responsabili pe probleme (cadre, agitaţie şi propagandă, cultural etc). Din acest moment „această acţiune a fost luată în mâinile mele“ din motive tactice: înscrierea şi activitatea din PCR îi asigurau atât o pregătire ideologică superioară, cât şi o simpatie mai mare a regimului faţă de Bogdanovici, cunoscut şi activ legionar cu mai multe condamnări la activ. El ştia însă că nu poate fi luat în serios decât dacă reuşeşte să înregimenteze marea masă a deţinuţilor. Prin urmare, şi-a convins câţiva apropiaţi să colaboreze ca informatori. Într-o primă etapă, relaţiile dintre Ţurcanu şi Bogdanovici au fost normale şi au permis discuţii aproape amicale, dar în scurtă vreme viziunile lor radical diferite au intrat în conflict. Abia acum Securitatea a început să-şi manifeste pronunţat interesul pentru frământările din mijlocul deţinuţilor şi l-a trimis pe Mihai Stângă în închisoare, iar falia dintre Ţurcanu şi Bogdanovici s-a adâncit.

Ţurcanu a fost transferat la Piteşti pe 19 aprilie 1949, ceea ce deja arată disponibilitatea Securităţii de a-l folosi într-o acţiune dedicată studenţilor. Mai mult decât atât, el a cerut în mod insistent să vorbească cu un reprezentant al Securităţii şi cu colonelul Iosif Nemeş, pentru a putea dezvolta o acţiune informativă şi în Piteşti.

Lucrurile au luat amploare după ce Nemeş l-a vizitat şi în Piteşti şi a început să îl laude faţă de directorul Dumitrescu. Dumitrescu a fost mirat să afle că Ţurcanu trimitea scrisori acasă prin intermediul gardienilor, la ordinul lui Ion Marina, dar Nemeş l-a asigurat că astfel de favoruri se practică pentru deţinuţii colaboratori şi i-a cerut să îi asigure hrană suplimentară de la popota ofiţerilor, banii fiind decontaţi de însuşi Nemeş.

Decizia introducerii violenţei a fost luată undeva prin luna noiembrie 1949 şi nu este foarte clar dacă a fost iniţiativa lui Ţurcanu, care a observat că nu mai are spor la culegerea informaţiilor, sau dacă ea i-a fost sugerată ori ordonată de către Nemeş sau altcineva. Cert este faptul că ideea a fost îmbrăţişată complet de Eugen Ţurcanu, care a devenit în scurt timp stăpânul de facto al închisorii. A pornit şi a condus bătăile în toate camerele în care era prezent, de regulă prin exclamaţia simplă: „Pe ei!“, iar la început i-a instigat şi pe gardieni să participe la violenţe, minţindu-i că victimele i-au numit „sifilitici“ şi „mitocani“.

A participat direct la torturarea a sute de deţinuţi în Piteşti şi este responsabil (cel puţin moral) pentru decesul aproape tuturor victimelor (în jur de 11 în total).

Tudor Sepeanu i-a dat mână liberă lui Țurcanu: „până acum ai fost păpuşă şi de acum vei fi păpuşar“, propunându-i să organizeze „viaţa legionară“ în camere, prin foşti şefi care au fost deja demascaţi, pentru demoralizarea celorlalţi. Asigurat de noul sprijin, Ţurcanu a continuat demascările cu şi mai multă brutalitate începând cu decembrie 1950.

Ţurcanu a plecat spre Gherla pe 16 august 1951 şi s-a adaptat situaţiei găsite la faţa locului mai degrabă de nevoie, întrucât Popa „Ţanu“ controla tot ce se întâmpla la etajul III al închisorii, unde aveau loc torturile. A participat şi aici la bătăi, însă mai degrabă ocazional, realizând că planurile manipulatorilor s-au schimbat. Oprirea bătăilor la Piteşti şi lipsa concursului Biroului Inspecţii l-au pus probabil pe gânduri, pentru că într-o discuţie avută cu Popa la scurtă vreme după sosirea sa în Gherla, i-a atras atenţia acestuia ca dacă vor fi întrebaţi vreodată despre acţiune „să ne sinucidem. Mai bine să mori decât să ajungi un trădător“.

A fost ridicat din Gherla pe 19 decembrie 1951 şi dus la Jilava, unde se pare că a stat pe tot parcursul anului 1952.

Există mai multe indicii conform cărora Eugen Ţurcanu a realizat că situaţia sa este foarte gravă, chiar dacă acţionase în favoarea regimului. Dar constanta cea mai importantă a comportamentului său în această perioadă a fost negarea cu încăpăţânare a oricăror motivaţii subversive pentru acţiunile sale, arătând cu obstinaţie că nu a făcut nimic altceva decât să urmeze indicaţiile primite de la oficialii regimului. Mai mult decât atât, referindu-se la victime, indică scopul real: „neutralizarea lor din punct de vedere politic (de a nu mai duce activitate duşmănoasă faţă de regim) şi în timp dacă ar fi putut să ajungă la o atitudine prietenoasă faţă de regim, adică la locul unde ar fi muncit să facă cu bunăvoinţă“.

Comportamentul lui Ţurcanu pe durata procesului rămâne unul din misterele care îi înconjoară existenţa. El a fost singurul care a refuzat să semneze dovada de primire a citaţiei pentru că nu recunoştea acuzaţia de „acte pregătitoare la crima de uneltire contra securităţii interne a RPR“, dar se pare în ultimul moment a acceptat să joace rolul pe care i-l conferise Securitatea în proces.

Personalitate complexă, Eugen Ţurcanu a fost abil manevrat de către adevăraţii dirijori ai acţiunii din Piteşti, care i-au speculat la maximum setea de răzbunare pe cei care l-au aruncat în închisoare.

Ţurcanu a fost executat, conform actelor oficiale, pe 17 decembrie 1954.

Alin Mureșan, Pitești. Cronica unei sinucideri asistate, Manuscris, 2017