ioan nicolae dumitru

Colonelul în rezervă Ioan Nicolae Dumitru s-a născut pe 21 octombrie 1920 la Piteşti, a fost veteran de război, fost deţinut politic şi membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici (AFDPR) Argeş. A luptat între 1942 şi 1945 pe ambele fronturi, de Est şi de Vest, în cel de-Al Doilea Război Mondial.

În toamna lui 1940, după ce a luat bacalaureatul, Ioan Nicolae Dumitru s-a înscris la Academia Comercială din Bucureşti, unde printre profesorii săi s-a numărat şi Virgil Madgearu, de care l-a legat o profundă admiraţie. În 1942, a trebuit însă să plece pe front şi timp de trei ani a luptat de la Iaşi şi Oarba de Mureş până la Budapesta şi Praga.

Un mare admirator al lui Iuliu Maniu, Ioan Nicolae Dumitru s-a înscris în PNŢ, iar între 25 octombrie 1945 şi 5 mai 1947 a fost preşedinte pe Argeş al organizaţiei de tineret a partidului. Pe 5 mai 1947, Ioan Nicolae Dumitru a fost arestat alături de mai mulţi membri ai PNŢ. „La ora 5.00 dimineaţa am auzit o bătaie puternică în poarta de la intrare. La poartă erau un comisar pe care îl cunoşteam şi un gardian înarmat. Comisarul respectiv mi-a spus, făcându-mi semn cu ochiul, că sunt chemat la Comisariatul de poliţie să dau o declaraţie. După câteva minute a intrat după mine în curte şi mi-a spus la urechi să îmi iau haine groase şi bocanci pentru că urmează arestări masive în rândul ţărăniştilor. Tata murise cu un an înainte, iar mama, care rămăsese singură, a început să plângă şi mi-a spus că a suferit cât am fost pe front, iar acum fără nici un ajutor de trai va avea o suferinţă cruntă. Mi-am luat o haină de piele îmblănită şi bocancii în care luptasem în război. La Comisariat am găsit toată conducerea PNŢ de puteai să faci un mic congres. Comisarul-şef ne-a spus să urcăm în camioanele din curte, care ne-au dus la închisoarea Piteşti în aceeaşi zi. Ni s-au luat buletinele de identitate, ceasurile, bijuteriile, inelele pe care le aveam“.

La Închisoarea Piteşti, Ioan Nicolae Dumitru l-a cunoscut şi pe directorul acesteia, Alexandru Dumitrescu, cel care ulterior a avut un rol esenţial în coordonarea Experimentului Piteşti. La nici trei săptămâni după ce fusese încarcerat, din cauza condiţiilor mizerabile din închisoare, Ioan Nicolae Dumitru a organizat o revoltă alături de alţi 38 de deţinuţi. Pe 22 mai 1947, la Închisoarea Piteşti a fost prima revoltă anticomunistă. Închisoarea a fost ocupată timp de opt ore de 600 de deţinuţi, revolta fiind înăbuşită apoi de armată, mai multe persoane fiind rănite.

Ioan Nicolae Dumitru rememora detaliile: „Stăteam câte 15-20 de deţinuţi înghesuiţi într-o celulă. Primeam doar o dată pe zi mâncare, la prânz, iar aşa-zisa mâncare era o apă colorată cu verdeţuri. Timp de trei zile nu ne-au mai dat apă, pretextând că e o defecţiune. Ne era atât de sete încât ne uitam la urină şi ne venea să o înghiţim. În a treia zi, ca să ne facă şi mai rău, ne-au adus mâncare sărată. Cu noi în celulă mai era închis un sârb, pe numele său Lokman Lokmanovici. El era un fost luptător de circ şi avea o musculatură şi o forţă impresionante. Auzind că sunt macedonean, mi s-a alăturat cu o prietenie nedisimulată. În ziua când ni s-a dat această mâncare sărată şi rău mirositoare, când a venit masa, a apucat cazanul cu mâncare şi l-a aruncat în sala secţiei spunând: «Macedonene, acum ori murim ori scăpăm, ăştia vor să ne omoare!». Cu forţa lui herculeană a îndepărtat gratiile ce despărţeau secţiile şi cei aproape şase sute de deţinuţi politici s-au unit strigând: «Moarte comuniştilor!». Toţi caralii au fugit, iar noi am ocupat închisoarea în întregime. După vreun sfert de oră, închisoarea a fost înconjurată de o companie cu patru mitraliere gata de tragere. La 40-50 de metri de întrarea în închisoare era instalată o mitralieră comandată de un locotenent care mă cunoştea. Când ne-am năpustit să ieşim afară, un tip înalt cu părul alb ne-a oprit spunând că va discuta el cu conducerea ce va urma să vină. Strigătele noastre se auzeau în oraş, iar sute de oameni au venit în jurul închisorii. Din cauza setei provocate de lipsa de apă eram într-o stare care nu mai putea fi controlată. Am urcat alături de zeci de deţinuţi pe acoperişul închisorii şi am strigat «Moarte comuniştilor!» şi «Trăiască regele!». N-a trecut jumătate de oră şi au venit mai mulţi de la conducerea oraşului, iar cel mai în vârstă dintre deţinuţi, pe numele său Oteteleşteanu, un boier vechi, a explicat situaţia dramatică care a produs această răscoală. Imediat autorităţile au căzut de acord cu reprezentantul nostru, care a promis şi au adus două cisterne cu apă. Noi ne-am retras în celule şi viaţa de agonie ca deţinuţi politici şi-a reluat cursul“. După zece zile, cei 39 de iniţiatori ai revoltei au fost strigaţi nominal de gardienii de la Închisoarea Piteşti şi li s-a ordonat să îşi strângă lucrurile, spunându-li-se că vor fi trimişi la Bucureşti ca să fie judecaţi pentru răscoală. „Noi cei strigaţi eram bucuroşi că vom fi judecaţi, deoarece partidul nu era scos în ilegalitate, deci nici arestarea noastră nu era legală. Ne-au împărţit câte cinci inşi încadraţi de şapte-opt jandarmi şi ne-au dus la mica gară Piteşti Nord, unde era un vagon-dubă. Pe drum spre gară zeci de piteşteni ne înconjurau strigând şi ei să fim eliberaţi, şi ne umpluseră braţele cu pachete cu mâncare“.

Însă trenul cu deţinuţi nu a mers la Bucureşti pentru o judecată, ci într-un loc înfiorător: închisoarea Aiud. Celula în care Ioan Nicolae Dumitru a fost repartizat alături de mai mulţi colegi nu avea paturi, iar în colţ era o tinetă pentru nevoile fizice, deţinuţii având voie doar o oră pe săptămână să se spele la chiuvetele din curte. „Eu fiind cel mai tânăr din celulă, îi rugam pe colegi să mă lase să duc tineta în fiecare dimineaţă la un closet din fundul curţii închisorii, ca să pot vedea cerul liber. Faptul că ieşeam din celulă în curtea închisorii mă facea să simt aerul respirat în acele minute ca pe o gură de libertate“, îşi amintea Ioan Nicolae Dumitru. Ca şi la Piteşti, masa era o dată pe zi la prânz şi era compusă dintr-o zeamă verde. În afară de asta, deţinuţii mai primeau câte 200 de grame de pâine neagră. O hrană total insuficientă ce i-a adus pe deţinuţi în situaţii critice. „După o lună de foame cruntă ajunsesem ca noaptea să-mi miros bocancii care-i ţineam sub cap ca pernă, ca să aleg de unde să încep să-i rod. După două luni de foamete, conducerea închisorii ne-a dat voie să primim de acasă un pachet cu alimente de 5 kg. Scrisoarea scrisă de noi acasă era concepută de ei şi noi doar o copiam şi o semnam“. „După eliberare, un an am fost cărăuş de vin şi ţuică“ Când a ieşit din închisoarea Aiud, după un an şi două luni, în toamna lui 1948, Ioan Nicolae Dumitru slăbise enorm: mai avea doar 51 de kilograme. La poarta închisorii, când s-a văzut liber, a căzut în genunchi, a sărutat pămîntul şi a fugit spre gară. „În tren, o doamnă cu o fată de cinci-şase ani i-a dat fetei o bucată de cozonac şi mie una. Când a văzut cum o mănânc, m-a întrebat de unde vin şi când i-am spus că tocmai ieşisem din închisoarea Aiud a luat tot cozonacul din coşuleţ şi mi l-a dat. Ajuns acasă, când m-a văzut mama a plâns ore întregi de fericire, sărutându-mă şi ţinându-mă în braţe”. Readaptarea la viaţa în afara închisorii a fost dură pentru Ioan Nicolae Dumitru. Se întorcea acasă fără nicio situaţie financiară cu care să se poată întreţine şi în acelaşi timp să îşi poată întreţine mama. „Bărbatul sorei mamei care avea o situaţie bună, m-a ajutat în acest timp greu prin procurarea unui autocamion dintr-un parc de maşini de front şi vândute aproape pe nimic. Am găsit o maşină puternică şi încă aptă de a mai fi folosită. Am lucrat cu ea un an de zile în calitate de cărăuş de vin şi ţuică, până ce un comisar, tot cunoscut, mi-a spus s-o dau pe ce o dau deoarece cei de la PCR urmau să mi-o confişte. Am început alergatul după un serviciu, deoarece dispuneam de acte ce dovedeau calitatea de contabil. Unde mă duceam îmi cereau carnetul de PCR. Am găsit un post la un spital la Ştefăneşti care deservea pe răniţii partizani greci veniţi în ţara noastră din dispoziţie sovietică. Spunând că nu sunt membru PCR, mi-a spus că nu-i nimic, şi a doua zi am plecat împreună cu doctorul Bolu, director la Ministerul Sănătăţii, iar un şef de serviciu de la Contabilitate, după zece minute de discuţii pe teme contabile mi-a eliberat actul de contabil-şef la acest spital din Ştefăneşti“. În 1951 s-a căsătorit. A muncit timp de 36 de ani în mai multe spitale din Argeş. Şi în toată această perioadă a fost monitorizat constant de Securitate.

Cu toată monitorizarea Securităţii, Ioan Nicolae Dumitru a colaborat între 1983 şi 1989 cu Europa Liberă, unde transmitea informaţii primite de la un membru de partid cu care se cunoştea bine. Fostul deţinut politic ne-a precizat şi cum a ajuns să colaboreze cu cei de la Europa Liberă: „Fiica mea, Gabriele Alexandra s-a căsătorit în 1978 cu un evreu cercetător atomist ce lucra la IRNE Colibaşi (n.r.– actualul Institut de Cercetări Nucleare de la Mioveni). Acesta, fiind în divergenţă cu conducerea IRNE, a cerut plecarea în Israel. Comuniştii dădeau voie ca evreii să părăsească ţara contra a 5.000 de dolari de familie. În 1982 am solicitat să-mi vizitez fiica în Israel şi mi s-a dat aprobare pentru o lună. Ginerele şi fiica mea s-au instalat în oraşul Beersheba. În Israel erau circa 400.000 de evrei plecaţi din România, aşa că în Israel aveau ziare de limba română. Fiica mea era abonată la mai multe ziare, iar unul din ele avea în calitate de redactor pe ziaristul Jean Steiger, corespondent şi angajat şi la Europa Liberă. Având numărul de telefon al ziaristului de la biroul unde lucra ca redactor la Tel Aviv, m-am gândit să-l contactez telefonic. Am dat telefon şi mi-a răspuns chiar el personal, spunându-i cine sunt şi dacă poate să-mi acorde o întrevedere. Era un om jovial şi după câteva discuţii preliminare am decis ca eu să dau informaţii din România comunistă, iar el în raport de natura acestora să le distribuie prin Europa Liberă“. În următorii ani, de fiecare dată când venea în Israel să îşi vadă fata, Ioan Nicolae Dumitru îi transmitea informaţii despre situaţia din România lui Jean Steiger.

(Denis Grigorescu, Fost deţinut politic: „După o lună de foame, îmi miroseam bocancii ca să aleg de unde să încep să-i rod“, Adevărul, 2017)