Regimul comunist a stabilit în toamna lui 1948 un nou sistem de repartizare a deţinuţilor politici, în funcţie de categoria socială din care făceau parte, iar studenţii au fost trimiși în închisoarea Pitești. Cronologic, primul lot transferat care avea să cunoască acţiunea violentă i-a cuprins pe legionarii arestaţi din 1941, precum Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide sau Aurel Pandurescu.

Valeriu Gafencu, supranumit “sfântul închisorilor”, s-a născut pe 24 ianuarie 1921 în Sângerei, Basarabia, în prezent Republica Moldova. Tatăl său, Vasile Gafencu, a fost unul dintre deputații care au contribuit la unificarea provinciilor românești în 1918. În 1937, Valeriu Gafencu, pe atunci elev de liceu la Bălți, se înscrie în Frățiile de Cruce, organizație legionară. A fost activ în campania electorală, fiind arestat pentru scurtă vreme. La sfatul tatălui său, în 1940 s-a refugiat la Iași unde și-a continuat studiile. La facultate a devenit liderul unui grup de elevi de liceu din Frățiile de Cruce. A organizat proteste și o grevă împotriva lui Ion Antonescu și a fost arestat în același an. Visul lui Gafencu de a deveni un om de valoare în societate și de a juca un rol determinant în istorie este curmat. A fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică, pedeapsă comutată mai târziu la șase ani și trei luni. Valeriu Gafencu a fost transferat în 1942 la Penitenciarul Aiud, unde a petrecut următorii șase ani.

La Aiud, Gafencu și-a transformat anii de închisoare într-o permanentă căutare a rugăciunii și a stării de comuniune cu Dumnezeu, reflectare la păcat și preocupare pentru mântuirea sufletului. Tot aici s-a alăturat grupului “misticilor” din care mai făceau parte Marin Naidim, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Traian Trifan, Anghel Papacioc.

Atât Gafencu cât și colegii săi de detenție se considerau nevinovați de crimele sau de încălcările de lege de care erau acuzați și considerau arestarea lor un abuz. Această convingere a dus la conflicte cu autoritățile închisorii și chiar la conflicte între deținuți. Gafencu întotdeauna apela la toleranță și la înțelegerea mai adâncă a statutului lor, vorbind despre iertare în locul răzbunării, despre greșeliel trecutului (referindu-se la Mișcarea Legionară), afirmând necesitatea recunoașterii publice a greșelilor trecute pentru un nou început. De multe ori, atitudinea sa era percepută ca ostentativă sau ca o abdicare în lupta împotriva dușmanilor de către colegii de detenție.

Totuși, Gafencu însuși a trecut prin momente dificile, neînțelegând în totalitate motivul durerii și a abuzurilor din partea autorităților prin care trecea ca deținut politic.

Momentul schimbării a venit odată cu realizarea stării adânci de păcătoșenie, a rădăcinii păcatului din ființa sa, așa cum a descis-o în scrisorile sale către familie.

Din acel moment, petrecut în 1943, Gafencu a început să trăiască o stare spirituală înaltă, de bucurie și rugăciune continuă, inspirându-i, prin trăirea sa, pe toți cei din jur.

În 1948 Gafencu a fost transferat la penitenciarul Pitești, unde și-a continuat urcușul spiritual, colegul său de detenție, Traian Popescu, văzându-l ca pe un “martir bizantin, cu chipul luminos”. Atitudinea sa de iubire și pace l-a impresionat chiar pe unul dintre gardienii de la închisoarea Pitești, Georgescu, care, contrar atitudinii sale obisnuite, le ierta deținuților încălcări de regulament mulțumită intervențiilor lui Gafencu.

Starea sa fizică continua însă să se înrăutățească, iar în ianuarie 1950 este transferat la penitenciarul-sanatoriu Târgu Ocna. Din fericire, deși violențele începuseră la Pitești, Gafencu a părăsit penitenciarul înainte de a trece prin bătăi.

Gafencu a fost transferat la Târgu Ocna de la Pitești împreună cu alți 15 deținuți bolnavi.

Cu toate că aici condițiile erau mai bune decât în alte penitenciare, asistența medicală era limitată, iar deținuții se îngrijeau reciproc făcând ture. Gardienilor le era teamă să nu se îmbolnăvească, astfel că mențineau distanța față de deținuți, lăsându-le mai multă libertate.

Astfel s-a creat atmosfera unei comunități bine închegate, iar influența lui Valeriu Gafencu și principiile lui de iubire și iertare au contribuit la dezvoltarea unui fenomen spiritual ce dădea penitenciarului aspectul unei mănăstiri.

În mai 1950, doi studenți sunt transferați de la Pitești la Târgu Ocna pentru a contiua acțiunea violentă începută la Pitești: Nuti Părtășcanu și Eugen Munteanu, aveau rolul de a pregăti această acțiune. Pe 30 mai, un grup mai numeros este transferat cu același scop.

Libertatea de care se bucurau deținuții la Târgu Ocna și solidaritatea dintre deținuți nu au creat un mediu propice pentru dezvoltarea violențelor și implementarea “demascărilor”, iar administrația se temea de posibilitatea izbucnirii violențelor între deținuți. Astfel că încercările de a folosi violența pentru a obține informații și încercarea Securității de a atrage deținuții de partea ei au dus la răspândirea de zvonuri legate de intențiile autorităților.

Dimensiunea fenomenului spiritual de la Târgu Ocna a fost evidențiată și de noua investigație a Securității din 1958, prin care aceasta a încercat să demonstreze că un grup de foști deținuți politic (deși Gafencu murise în 1952, era o figură centrală a investigației) și-au continuat activitatea legionară atât în interiorul cât și în afara penitenciarelor. Ioan Ianolide, bunul prieten al lui Gafencu a fost și el acuzat.

În realitate, orice preocupări spirituale sau discuție erau considerate de autorități activități legionare. În timpul investigației, confruntarea dintre Nuti Pătrășcanu și Ioan Ianolide se concentra pe ideea că ajutorul pe care și-l dădeau deținuții unii altora și principiile de viață creștină propagate de Gafencu nu erau altceva decât activități legionare ascunse sub masca misticismului. Ianolide mărturisea că principiile lui Gafencu aveau similarități cu cele ale lui Corneliu Codreanu (liderul Mișcării Legionare), însă doar pentru că aveau aceeași sursă: Biblia.  Mai mult, Inolide a adăugat că Valeriu considera o greșeală subordonarea creștinismului politicului și ideii naționale.

Pe 18 februarie 1952, după ce s-a spovedit şi împărtăşit, Valeriu Gafencu a trecut la cele veşnice. Poate mai mult decât viața sa, moartea lui Gafencu a avut un impact considerabil în viața celor din jurul său și ocupă un loc aparte în memoria acestora.

„E ziua cea mai fericită pe care am trăit-o, deşi îmi murea cel mai scump om din viaţă. Dar tocmai el, în ziua aceea, mi-a transmis starea de plinătate lăuntrică ce mă însoţeşte şi azi.  Cred că am fost în ceruri. Cred că am fost şi eu lângă Hristos, fiindcă Hristos era prezent în Valeriu.” – Ioan Ianolide

Alin Mureșan, Pitești. Cronica unei sinucideri asistate, Manuscris, 2017

Alin Mureșan, “Târgu Ocna: o poveste despre viață și moarte in Locuri ale suferinței” în Anuarul IICCMER, vol. XIII: Locuri ale suferinței. Închisori, lagăre și colonii, Polirom, 2018

Adrian Nicolae Petcu, “Spiritualitate creştină versus legionarism în detenţia comunistă. Secvenţe de la Tg. Ocna” în Caietele CNSAS, anul IX, nr 1-2/2016

Dragoș Ursu, “Viața spirituală și ethosul misionar în închisorile comuniste. Studiu de caz: Închisoarea Târgu-Ocna între anii 1950-1953” in Altarul Reîntregirii, nr 3, 2015

Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Bonifaciu, 2022

Nicolea Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu, Napoca Star, 2002

Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Antim, 2002

Monahul Moise, Sfântul Închisorilor: mărturii despre Valeriu Gafencu, Reîntregirea