cornel pop

Născut în comuna clujeană Gârbău pe 3 septembrie 1924, Cornel Pop a activat în organizaţiile de tineret ale Mişcării Legionare încă din liceu. În 1942 a fost condamnat la 8 ani de închisoare pentru că fusese şeful grupului FDC din judeţul Târnava Mică, dar a fost eliberat doi ani mai târziu. Având legături cu mai mulţi legionari veniţi clandestin din Germania după încheierea războiului, a fost folosit drept curier, ceea ce l-a determinat să îşi schimbe pentru o perioadă domiciliul şi identitatea. Şi-a continuat activitatea legionară în cadrul organizaţiilor de la Facultăţile de Medicină din Timişoara (1945-1946) şi Cluj (1946-1948), unde a fost şeful grupului de an. Fiind apreciat de conducătorii săi, a fost implicat în organizarea mai multor grupări şi structuri cu caracter legionar: arestarea din 5 februarie 1949 l-a surprins în poziţia de subşef al FDC Ardealul de Nord şi ajutor al şefului Centrului Studenţesc Legionar din Cluj, având totodată legături cu rezistenţa din munţi şi cu Serviciul de Informaţii al Mişcării Legionare. A fost acuzat în proces de înaltă trădare, spionaj, asociere la complot, crimă de uneltire prin insurecţie armată cu concursul unor puteri străine, fals în acte publice, uz de fals, port ilegal de armă, înlesnirea trecerii frauduloase a frontierei şi a fost condamnat la 15 ani muncă silnică. Pop a fost închis la Securitatea Oradea, penitenciarul Oradea şi penitenciarul Cluj-tribunal, înainte de a fi transferat la Piteşti.

Din cauza bogatei sale activităţi anticomuniste, a fost unul dintre cei mai torturaţi studenţi din Piteşti în perioada 30 decembrie 1949 – mai 1950. Unul dintre cei care sufereau alături de el în cameră îşi aduce aminte: „Privea spre mine fără a îndrăzni să întrebe ceva. Avea faţa umflată, vânătă de lovituri. Sângera în mai multe locuri. Ochii mici luceau inexpresivi, goliţi de viaţă. Mişca buzele ritmic. Se ruga. Se ruga, aşa cum făcuse la Blaj, aşa cum făcuse viaţa întreagă. Se ruga la cerul care nu-l auzea“.

Ţurcanu s-a folosit de el pentru a-i demoraliza pe cei care îl cunoşteau din libertate şi l-a folosit atât ca informator, cât şi ca agresor, în mai multe camere: 2-parter, 2-subsol, 3-subsol. Efectul prăbuşirii sale asupra colegilor a fost cel scontat: „devenise umbra celui pe care-l ştiam. Fusese un băiat frumos. Acum, părul i se rărise şi pe alocuri își schimbase culoarea. Doar mustăcioara şi barba nerase îi rămăseseră ca spicul grâului“. Ştefan Davidescu spune că Pop s-a împotrivit fizic până la ultimele puteri, ripostând cu câte un pumn atunci când era lovit de agresori, dar că cedarea lui l-a marcat:

„Însăşi privirea sa fixă semnala pragul nebuniei. Nu ştiu dacă doar pe mine m-a durut atât de tare faptul că un băiat ca el se prăbuşise la fel de lamentabil cum ne-am prăbuşit şi noi! Câtă diferenţă este între ceea ce am crezut şi pentru care ne-am asumat riscuri şi iată ce s-a ales de toate idealurile şi din noi toţi? Gândul acesta mă dobora de ruşine.”

Interesant este faptul că atunci când Ţurcanu i-a cerut să strângă informaţii de la alţi deţinuţi, Pop i-a cerut să nu fie trimis într-o cameră unde să îşi întâlnească foşti colegi, fiindcă era „legat sentimental de ei“. În aprilie 1951, Cornel Pop şi comitetul condus de el au fost însărcinaţi de Ţurcanu să pregătească „sărbătorirea“ zilelor de Paşte „cu înjurături, poveşti triviale, invective, pentru a ne bate joc de cei ce mai cred în astfel de lucruri“, motiv pentru care s-au compus scenete triviale şi cântece batjocoritoare.

În urma activităţii bogate de la Piteşti, a câştigat încrederea lui Ţurcanu, care l-a folosit în vara lui 1951 pentru a tria informaţiile reieşite din demascări. Pe 29 august a fost transferat la Gherla, unde nu a mai avut contact cu acţiunea violentă, dar în perioada martie 1952 – iunie 1953 a lucrat la infirmerie. Se pare că atunci a început să aibă regrete pentru ceea ce făcuse, colegii de detenţie observând că era foarte tăcut şi căuta mereu singurătatea. Neculai Popa l-a întâlnit în Zarca Gherlei şi, cu toate că nu îi cunoştea traseul în demascări, bănuia după îmbrăcăminte că face parte din grupul colaboraţionist. Pop a încercat să îl ajute după ce a observat că nu mănâncă, dar a fost refuzat de acesta pentru că nu putea să mănânce halva. Cornel Pop a interpretat gestul ca pe o respingere a persoanei sale din cauza faimei de agresor pe care şi-o căpătase şi a plecat fără să scoată o vorbă, „dar părea rănit până în adâncul sufletului de refuzul meu“.

Condamnat la moarte în procesul „Ţurcanu“, a fost executat împreună cu restul lotului în decembrie 1954.