ion ioanid

Ion Ioanid s-a născut în 1926, la 28 martie, la moşia tatălui său din comuna Ilovăţ, judeţul Mehedinţi. Tot acolo, în casa părintească, a fost botezat de preotul din sat. Naş l-a avut pe Octavian Goga, căruia tatăl lui, Tilică Ioanid, i-a fost „prieten nedespărţit de-a lungul întregii vieţi atât de agitate a generaţiei lor, de la înfăptuirea României Mari şi în perioada dintre cele două războie mondiale".

Ion Ioanid a urmat cele patru clase primare la şcoala din satul natal. Liceul l-a făcut la Bucureşti: primele şase clase la Colegiul Naţional „Sf. Sava" şi ultimele două la Liceul „Spiru Haret". Bacalaureatul şi l-a luat în 1944, împreună cu absolvenţii liceelor din Turnu Severin, în localul şcolii din comuna Sişeşti, comună în care, din cauza bombardamentelor anglo-americane, se aflau refugiaţi şi profesori, şi candidaţi.

În toamna aceluiaşi an, din cauza invaziei sovietice, ajungând cu întârziere în Bucureşti, a pierdut termenul de înscriere la facultate. În 1945, a intrat la Facultatea de Drept, dar în anul III a fost exmatriculat din cauza „originii sociale nesănătoase"(era fiul ministrului Tilică Ioanid).

A fost eliberat după 12 ani, în 1964, în urma decretului nr. 411 de graţiere a deţinuţilor politici.

A fost arestat în 1949 pentru că l-a ajutat pe vărul său, Gheorghe Boian, să redacteze două scrisori ce urmau să fie trimise în străinătate. Anchetat la penitenciarul Malmaison, a fost eliberat după numai câteva zile. A fost rearestat în iulie 1952 și torturat cu bestialitate în timpul anchetei. A fost condamnat la 18 ani muncă silnică pe baza unor probe fabricate de Securitate.

A trecuit prin închisorile de la Piteşti, Jilava şi mina Cavnic, de unde a reuşit să evadeze împreună cu un grup de deţinuţi la 6 iunie 1953. Prins în septembrie 1953 la Bucureşti. Anchetat la Securitatea Satu Mare. (Mama sa, Elena, a fost arestată pentru că, în loc să-l denunţe, l-a ajutat să se ascundă).  A fost condamnat din nou și trece prin penitenciarele Oradea, Aiud, Jilava, Piteşti, Timişoara, colonia de muncă Ostrov.

În 1969 a plecat în străinătate; în R.F. Germania i s-a acordat azil politic, statut de care s-a bucurat pînă la moartea sa. Stabilit la München, a lucrat în primul an ca muncitor necalificat. După aceea, timp de douăzeci de ani, pînă la pensionare, a fost crainic la secţia română a postului Radio Europa Liberă.

După 1990 şi-a publicat memoriile din timpul detenţiei (Închisoarea noastră cea de toate zilele). Cartea este o monumentală frescă a vieții deținuților din închisorile comuniste, comparabilă în multe privințe cu scrierile lui Aleksandr Soljenițîn.

A murit pe 12 octombrie 2003, la München, unde a şi fost înmormîntat alături de soţia sa, Nora Ioanid.

„Pedepsele se ţineau lanţ pentru orice fleac. În lagăr: dacă nu salutai gardianul, dacă nu mergeai în pas alergător de la baracă la masă, de la baracă la duş, de la duş la baracă sau pentru orice fel de pedepse care variau de la gardian la gardian. În mină: dacă nu-ţi făceai norma, dacă erai surprins odihnindu-te. Carcerele funcţionau în permanenţă. Erau nişte gherete din scânduri, [în care] cu greu încăpea un om în picioare, dar erau băgaţi şi câte doi. Printre scânduri sufla vântul şi viscolul iar de sus te ploua sau te ningea, după vreme, căci nu erau acoperite. Tămâie [comandantul cu producţia] a adus personal o îmbunătăţire: a bătut pe pereţii interiori ai carcerelor sârmă ghimpată, ca să nu poţi sta rezemat. Pedepsele se executau în timpul nostru liber. Dacă primeai trei zile de pedeapsă, intrai în mină cu schimbul tău şi la ieşire erai închis în carceră până-ţi venea iar rândul să intri în mină. După trei zile erai în culmea epuizării: de munca din mină, de nesomn şi de frigul din carceră unde n-aveai voie să intri nici cu pulover, nici cu cojoc.”

Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, Humanitas 2013