nicolae purcărea
Nicolae Purcărea s-a născut pe 13 decembrie 1923 la Brașov, unde a urmat și studiile. S-a înscris în Frățiile de Cruce, atras de ideile promovate de această organizație.
Prima arestare avea să vină în 1942, pentru convingerile sale ideologice, primind o condamnare de 15 ani. Este eliberat în aprilie 1944, după ce trece prin închisorile din Brașov, Văcărești, Pitești (unde a stat timp de un an și unde avea să revină în perioada comunistă) și Alba Iulia.
În 1945 a reușit să dea admiterea la Academia Comercială din Brașov, cu toate că în decursul acelui ani a mai fost închis două săptămâni la penitenciarul din localitate și câteva luni în lagărul de la Caracal. În timpul studiilor a fost urmărit de Siguranță, fiind din nou reținut pentru 10 zile la sfârșit de decembrie 1947, început de ianuarie 1948. Înțelegând pericolul unei noi arestări (urmată de o posibilă condamnare), Nicolae Purcărea a fugit în Munții Argeșului în vara lui 1948, unde s-a alăturat grupului de partizani condus de Dumitru Apostol. În 1949, în urma unei confruntări cu trupele de Securitate, a fost prins, anchetat la Securitatea din Pitești din Pitești, apoi transferat la Craiova, unde a fost condamnat la 7 ani muncă silnică.
În vara anului 1948 Nicolae Purcărea a fost transferat la Penitenciarul Pitești și a intrat în procesul de reeducare la Închisoarea din Pitești pe 6 decembrie 1950 în camera 1-subsol, fiind bătut de un comitet condus de Alexandru Mărtinuș. A fost torturat o lungă perioadă, rezistanța sa de a nu renunța la credința creștină și de a nu declara informații suplimentare înfuriindu-l pe Eugen Țurcanu. Acesta din urmă l-a bătut pe Nicolae Purcărea până când i-a rupt 3 coaste și i-a spart timpanul, cauzându-i o pierdere temporală a auzului. Gravele torturi l-au adus pe Purcărea într-o stare de inconștiență permanentă.
„În demascarea de la Pitești, ideea de Dumnezeu trebuia desființată, căci credința era frâna care-i oprea pe bandiți să se lepede de "opiul" misticismului legionar. Trebuia scos prin orice mijloc din sufletul cobailor acest ultim suport moral.
Credința era ultimul resort al rezistenței noastre sufletești. Cu o insistență diabolică eram întrebați: «Mai crezi în Dumnezeu?». Iar la răspunsul nostru afirmativ, demonii înfuriați începeau iar bătăile și torturile... Tot ce era pentru noi mai sfânt, în mintea bolnavă a torționarilor devenea prilej de blasfemie.”
(Nicolae Purcărea, Urlă haita, Manuscris, 2017)
“Nu ne cereau să ne uităm la cel bătut, da` simțeai tu... Simțeai! După aceea toată ziua erai cu șmotru`. Te ținea într-un picior, te ținea cu mâna ridicată, te ținea la perete cu mâinile sus, dar lipit de perete. Și inventau... Asta, dom`le, n-am putut s-o înțeleg: cum inventau schinghiuri pentru fiecare. […] Eu am avut un planton care mă înghiontea doar în partea asta. Și, la un moment dat, i-am spus: «Domnule, mai lovește-mă și în partea astalaltă, nu numai acolo». A auzit Mărtinuș: «Ce vrea banditul ăsta?» «Păi zice să-l lovesc și în partea ailaltă.» «Lovește-l, mă, și în partea ailaltă!»
(Alin Mureşan, Cronica unei sinucideri asistate, Manuscris, 2017)
(Cosmin Budeancă, Experienţe carcerale III, Polirom, 2009)
În vara anului 1951 este transferat la Canal, însă revine la Pitești în 1952 fără a ști că procesul de „reeducare” fusese oprit, așteptând reînceperea torturilor. În același an este mutat la Gherla, unde l-a avertizat pe Ion Sadovan de pericolul studenților reeducați, fapt pentru care a fost trimis câteva luni la izolare. Restul detenției și-a petrecut-o la Codlea și din nou la Gherla. Deși este eliberat în 1956, va primi domiciliu obligatoriu pentru încă doi ani în Lătești, Bărăgan. S-a căsătorit un an mai tîrziu, dar a fost rearestat în 1958 și închis în diferite colonii de muncă, precum și în temnița Aiudului.
Eliberat în 1964, a trăit în Brașov, în casa părintescă, dedicându-se sculpturii în lemn, deprinsă în detenție. A devenit unul dintre cei mai apreciați sculptori de inspirație populară din România, iar la vârsta de 90 de ani și-a memoriile din lungii ani de detenție politică.
A murit la Brașov, pe 25 septembrie 2015.
“Curaj îi trebuie și cititorului, să ducă la bun sfârșit lecturarea unei asemenea balade. Practic va fi obligat să privească în ochi, la fiecare pas, ferocitatea. Numai că cititorul are șansa să observe și miracolul că cei care au fost târâți în temnițe și-n chinuri înfiorătoare nu au fost striviți nici în moarte, nici în crucificare. Ei adeveresc că lumea fără Dumnezeu omoară, împilează, batjocorește și distruge cu furia urii oarbe și demente, fără milă și fără cruțare. Toți cei care au reușit să urce calvarul, au aflat pe culmile durerii sau în adâncul deznădejdii, un Domn al îndurării, al iubirii și al compasiunii, care a topit în apele incomensurabile ale dragostei liberatoare toată înfrângerea, transformând-o în tot atâta biruință.” (Nicolae Purcărea)
(Nicolae Pucrărea, Urlă haita, Manuscris, 2017)