elisabeta eiler

Unele femei au intrat în închisoare pentru că au făcut parte din organizații anticomuniste sau i-au sprijinit pe cei care s-au opus cu arma în mână noului regim instalat după 1947. Altele au cunoscut suferințele sistemului concentraționar pentru „vina” de a fi soțiile, surorile, fiicele sau mamele unor deținuți politici. A existat însă și o altă categorie, cea a femeilor care au căzut victime absurdului istoriei. Iar în acest capitol intră, fără îndoială și povestea Elisabetei Eiler.

Elisabeta Eiler s-a născut la 30 martie 1930 într-o familie de origine germană din satul Soltur din Banatul sârbesc, foarte aproape de granița cu România. A absolvit șapte clase primare la școala din localitate, însă destinul său a urmat traiectoria comună a multor etnicii germani din țările care fie fuseseră aliate, fie fuseseră ocupate de către armatele celui de-al Treilea Reich. Dacă în Cehia ori Polonia, aceștia au fost expulzați în Germania postbelică, în alte state au avut de înfruntat persecuții pentru simpla „vină” de avea o anumită origine etnică. În Iugoslavia, după alungarea trupelor de ocupație, noua administrație centrală a decis internarea în lagăre a locuitorilor de naționalitate germană, iar în 1944, Ioan Eiler, tatăl Elisabetei, a fost reținut și încarcerat în lagărul de la Molin, unde avea să moară în scurt timp. Anul următor, și restul familiei a urmat același drum: Elisabeta, fratele său, Ewald, și mama acestora, Magdalena, au fost încarcerați în același lagăr.

În ce pentru mulți români, Iugoslavia reprezenta o poartă către libertate, în cazul Elisabetei Eiler situația a stat diametral opus. În 1947 a reușit să evadeze alături de alte 13 persoane (printre care și mama și bunica sa) și au trecut granița în România, oprindu-se în Comlașul Mic, prima localitate de după frontieră, unde s-a angajat ca muncitoare la fabrica de cânepă. Dar vitregia istoriei le-a prins din urmă pe cele trei femei: Iugoslavia lui Tito se depărtase de Moscova și de sateliții săi, iar liderii sovietici vedeau în autoritățile de la Belgrad un exemplu periculos de disidență. Granița româno-iugoslavă devenise astfel o zonă deosebit de tensionată, guvernul de la București privind cu neîncredere populația din Banat, mai ales că mulți dintre locuitori erau de diferite origini etnice și aveau legături cu cei din Banatul sârbesc. Astfel că în 1951, cele trei femei au fost dislocate din localitatea de graniță și forțate să se stabilească la Lugoj, angajându-se la Fabrica de Teracotă și Țigle „Mondial”.

În paralel, Elisabeta Eiler a început să corespondeze cu fratele său Ewald care fusese eliberat din lagăr și care își făcuse o situație mulțumitoare în orașul Kostolac, unde lucra ca fochist. Confruntată cu un trai la limita subzistenței, dar și cu perspectiva ca bunica ei să nu mai poată lucra, ceea ce ar fi agravat situația financiară, Elisabeta Eiler a decis să ceară autorităților iugoslave repatrierea, în speranța că se va putea stabili la Kostolac unde, cu sprijinul fratelui său, ar fi putut să le asigure mamei și bunicii o existență decentă.

Așa că în ianuarie 1952, Elisabeta Eiler a mers la Legația Iugoslavă din București pentru a depune cererile de repatriere în țara de origine. Neprimind niciun răspuns, în luna iulie a aceluiași an, a mers din nou la București, numai că de această dată a fost însoțită de alte două femei – Terezia Iung și Elisabeta Harter – fără să bănuiască că cea din urmă este informatoare a Securității. Primite în audiență de însărcinatul cu afaceri al legației, acestea au fost întrebate dacă le sunt familiare numele a două femei de origine sârbă care ar fi fost încadrate la Școala de Aviație din Lugoj. Harter și Iung au negat că ar cunoaște ceva, în schimb Eiler s-a eschivat de la un răspuns concret. Sesizând acest fapt, oficialul sârb a invitat-o într-o cameră separată unde acesta a chestionat-o, printre altele, despre starea de spirit a populației din Lugoj, situația economică și prezența forțelor armate în localitate. În final, diplomatul le-a promis că vor primi pașaportul pentru a pleca din România, fără însă a le da și o dată clară.

Lunile se scurgeau fără ca documentele să sosească, iar viața își urma cursul său firesc. Elisabeta Eiler începea să uite de demersul său, mai ales că îl cunoscuse pe Anton Sigismund, cu care intenționa să se căsătorească și, astfel, ar fi putut să se îngrijească de mama și de bunica sa, renunțând la intenția de a părăsi țara.

Dar discuțiile din Legația Iugoslavă aveau însă să o ajungă din urmă, căci Securitatea fusese informată, iar ofițerul Octavian Neda demarase cercetările penale, propunând, în final, internarea administrativă a femeii pentru cinci ani. În mod neașteptat, răspunsul superiorilor săi a fost mai indulgent, sentința fiind de numai 36 de luni. Elisabeta Eiler a fost arestată pe 24 iunie 1953 și încarcerată la închisoarea Timișoara, fiind transferată pe 7 mai 1954 la Pitești, unde avea să moară pe 4 iunie, cauzele decesului fiind condițiile de detenție și lipsa tratamentului medical adecvat.

Elisabeta Eiler, Lucian Vasile, Arhiva Memorialului Închisoarea Pitești