nicolae mărgineanu

Considerat a fi unul dintre cei mai pregătiţi intelectuali, profesorul Nicolae Mărgineanu a pus bazele psihologiei muncii în România, s-a ocupat de organizarea unor şcoli de ucenici la Reşiţa, Braşov şi Hunedoara. La numai 24 de ani, a devenit doctor în filozofie la Cluj, iar apoi a urmat o serie de specializări la universităţi de prim rang din Europa şi din Statele Unite ale Americii, fiind bursier al fundaţiei Rockefeller.

S-a întors în ţară, dar nu a intrat în politică. În 1945 a pledat pentru retrocedarea Ardealului de Nord, la cererea prim-ministrului Petru Groza. „Culmea, pe această bază s-a ajuns să fie şi el acuzat de spionaj american, ceea ce desigur că nu era adevărat”, spune istoricul Silviu Moldovan, şef serviciu în cadrul CNSAS.

Psihologul Nicolae Mărgineanu a devenit peste noapte un element extrem de periculos pentru guvernarea comunistă din simplul motiv că era un fan declarat al democraţiei Americii, ţară în care trăise doi ani. Între anii 1945-1947 a fost vicepreşedintele Asociaţiei de prietenie româno - americană şi a ţinut conferinţe despre libertatea din SUA, când mulţi oameni de cultură se înscriau în Asociaţia Română de Strângere a Legăturilor cu URSS, ARLUS. „Chiar în anchetă, tata a recunoscut că SUA sunt a doua lui patrie. A fost extrem de bine primit acolo, a avut trei oferte să rămână conferenţiar. Povestea tata că în anchetă a fost atât de rău bătut, se temea să-şi piardă viaţa, mai bine declar ce spun ei că sunt aberante acuzaţiile că a avut o întâlnire cu un reprezentant american când era plecat din ţară”, povesteşte Nicolae Mărgineanu, fiul psihologului N. Mărgineanu.

Calvarul profesorului Nicolae Margineanu, care a durat 16 ani, a început de la un denunţ al unui coleg de la Universitatea din Cluj. După naţionalizare, în toamna anului 1948, Nicolae Mărgineanu a fost judecat în procesul Marii Finanţe, alături de industriaşii ţării, deşi el nu era om de afaceri. A fost acuzat de spionaj, trădare şi de sprijinirea unor organizaţii fasciste. Ancheta a durat o jumătate de an. Tortura era metoda folosită de comunişti pentru a smulge mărturisiri de la profesorul Mărgineanu. Cel mai premiat psiholog al ţării se întâlnea cu psihologia brutelor. „Era bătut de un analfabet, de un om care n-avea nicio idee despre ce înseamnă cultura, ce înseamnă profesor universitar, ce înseamnă ştiinţa pe care-o profesa şi care îl ura numai pentru că era altfel. Îl ura numai pentru că reprezenta ceva ce el nu înţelegea”, spune psihologul Adrian Necula. Profesorul Nicolae Mărgineanu a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică.

După un an de temniţă, cântărea numai 43 de kilograme. Cu toate acestea, avea puterea să le vorbească colegilor de celulă despre preocupările sale intelectuale. „Se încingeau discuţii pe teme politice, Mărgineanu era un filozof, era un om de cultură, era un om pe care nu-l interesa dacă terciul era mai gros sau mai slab, dacă vom avea şansa să ne eliberăm mai repede sau mai târziu. A ţinut un ciclu de conferinţe”, povesteşte filosoful Mircea Nicolau, fost deţinut politic. Soţia sa, de care a divorţat formal după condamnare, îi trimitea pachete cu mâncare la toate închisorile. Autorităţile refuzau să-i spună unde se afla închis Nicolae Mărgineanu. În cei 16 ani cât a stat închis, familia a primit veşti despre el doar de la cei care ieşeau din temniţe. „Aflam din când în când de la un deţinut care a fost eliberat că a fost la Aiud sau este, sau este la Jilava. Aflam câteva informaţii, dar nu erau foarte sigure, însă”, îşi aminteşte Nicolae Mărgineanu.

Prin Penitenciarul Pitești a trecut de două ori, în 1954 și 1958. A mai trecut prin penitenciarele Jilava, Gherla, Dej, Aiud.

 În anul 1964 a primit vestea eliberării la Aiud, acolo unde comandantul penitenciarului, Gheorghe Crăciun, era preocupat de un singur lucru: exterminarea deţinuţilor închişi din motive politice. „Am vorbit cu sora mea, să-mi trimită o telegramă că e bolnavă, şi când am primit telegrama m-am blestemat, dacă sora mea e chiar bolnavă, şi când am dat telefon, şi am sunat şi am auzit vocea tatălui nu mi-a venit să cred. Vocea conţinea tot ce ştiam eu despre tata. Parcă pluteam atunci”, povesteşte Nicolae Mărgineanu.

După ce a devenit din nou liber, Nicolae Mărgineanu a mai primit o lovitură. A aflat că fratele său fusese ucis de comunişti. Desi a publicat un volum de memorii, profesorul Nicolae Mărgineanu a preferat să nu discute prea mult despre perioada de detenţie. „A spus că nu vrea să facă de ruşine neamul românesc, cu ce s-a întâmplat acolo. Tata ne povestea uneori că a avut două lucruri care l-au salvat. Faptul că ştia că era nevinovat, avea conştiinţa nevinovată, şi ştia că nu e închis pentru o vină de-a lui, şi să creadă că peste două săptămâni o să fie eliberat”, afirmă Nicolae Mărgineanu.

După moartea lui Dej şi în timpul regimului Ceauşescu, marele profesor Nicolae Mărgineanu a fost o perioadă un simplu bibliotecar deşi a obţinut din noua bursa Rockefeller şi ar fi putut să profeseze în America. A fost reprimit la catedră abia în anii 70, ca profesor suplinitor. Psihologii erau prea periculoşi pentru comunişti. După ce a fost eliberat, Nicolae Mărgineanu şi-a dorit să mai trăiască 16 ani, adică exact perioada cât a fost închis. Aşa s-a şi întâmplat.

Profesorul Mărgineanu a fost unul dintre cei mai mari psihologi ai lumii. O personalitate nedreptăţită de istorie. „Tata mi-a transmis ceea ce mama lui, ţărancă, i-a spus când l-a dus prima dată la Blaj la gimnaziu: un lucru să ţii minte – să ţii sufletul curat ca şi cămaşa pe care ţi-o spăl când mergi duminica la biserică”, povesteşte Nicolae Mărgineanu. Abia dupa 50 de ani de la pronunţarea sentinţei, în anul 1998, Curtea Supremă de Justiţie i-a achitat pe Nicolae Mărgineanu, ca şi pe ceilalţi condamnaţi din procesul Marii Finanţe.

„Înspre sfîrşitul verii am fost scoşi însă din camere un grup mai mare de deţinuţi, condamnaţi pentru înaltă trădare şi duşi la penitenciarul din Piteşti. Aci am fost primiţi cu multe ameninţări, dar fără a fi bruscaţi fizic.

– Împuşcă-l mă, dă-i în cap barosanului, treci cu tancul peste el…

Cel cu verva aceasta era căpitanul Mîndreş, directorul închisorii, un fost muncitor cazangiu la Atelierele CFR din Craiova. După vorbe şi apucături părea însă mai mult ţigan decît oltean. Am dormit noaptea jos pe ciment în camera de la subsol, care servea drept „carantină“, dar nu pentru a ni se aplica cuvenitele măsuri sanitare, ci pentru a ni se tăia elanul cu care veneam de la Jilava.

– Aceasta e Academia mea – a continuat să profereze Mîndreş – de la care nu plecaţi decît în

mormînt, mama şi dumnezeul vostru de barosani, că bine aţi mai trăit pînă acum. Daţi-le în cap mă, ca să priceapă unde sînt, spunea el gardienilor care ne percheziţionau, neuitînd să ne controleze şi locul de eliminare al rectului.

Între timp se făcea şi înregistrarea numelui şi a datelor civile, iar la rînd ajunsese căpitanul

aviator C. Agarici. La auzul numelui său Mîndreş a tresărit, ne-a lăsat în pace şi s-a îndreptat spre el.

– Agarici, ce vînează bolşevici, hai, ai venit şi tu la academia mea?

– Cel cu cîntecul e vărul meu, domnule căpitan, nu sînt eu, a răspuns Costel Agarici, unul

dintre cei mai blînzi şi cumsecade oameni, pe care i-am cunoscut.

– Cum nu eşti tu, ce, îţi e ruşine? Nu voiau şi ruşii să te omoare? Lasă că aşa e la război.”

Nicolae Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac zbuciumat, Editura Fundației Culturale Române, 2002.